OFiicăDeRege

Murim încet-încet cu orice zi trecută, Trăind în adunări după a noastră vrere. Căci închinarea noastră ne pare că-i plăcută: Avem și cor și predici, dar fără de putere. Murim cu fiecare moment care se scurge Când ajutăm pe alții, le oferim servicii, Și suntem mulțumiți crezând că ne ajunge... Dar vai! ce trist, că nu știm să facem sacrificii...! Murim câte puțin, în fiecare clipă Ce trece-n zbor grăbit spre Marea Veșnicie... C-avem sare-ndeajuns, însă câtă risipă: Căci noi nu dăm savoarea mâncării-n farfurie!  Murim din zi în zi cu orișice secundă, Spunând că așteptăm intrarea-n nemurire... Zadarnic avem lampă, ne este spre osândă,   De nu avem uleiul să-ntâmpinăm pe Mire. Murim încet, dar sigur; căci suntem prea grăbiți Să ascultăm Cuvântul care ne duce-n Cer- Îl auzim în treacăt și cum suntem uituci, La noi nu-i împlinirea înscrisă-n caracter. Murim în fiecare moment când încercăm Să fim pe două căi, Trăind și cum vrea lumea. Creș

We die little by little- by Nicolae Geantă. I was telling the church last night that spiritual apathy is characterized by indifference, go-by and laodicean, lukewarm condition. Twin, paired, they have a unique trajectory: heart's death. No in one moment, but slowly-slowly. We die little by little. We die little by little when we become slaves of habitude, following the same ways everyday. We die little by little when we do not change our existence, when we do not refresh our soul. When we do not want to build something new ... We die little by little in each day we pass near someone whom we do not speak to, even if we know him. And we die little by little when we do not forgive... Hate is the bullet that infallibly kills. Especially that who fires it! We die little by little when we avoid passion. When we rather prefer a service made of embers than one made of fire. Not only in churches, not only to pulpits, but also at work, school or home. With no passion our eyes can not s

O, zile numărate și ani ce ați trecut Cu prea puțină roadă și prea mult timp pierdut, Voi, nehrăniți flămânzi, ce tot cerșiți iubire Voi , cei cu mâini întinse, setoși de apă vie.... Odaie, ce ai plâns cu ușa descuiată Când cheia rugăciunii stătea-n sertar uitată. Și voi, curate lacrimi, cum v-ați uscat ades Când râsul lumii grabnic în sânu-mi l-am cules... Cât El a stat afară din inima mea plină, În plumbul de-ntuneric nu am mai fost lumină. Ce bine-ar fi fost, Doamne, să fi umblat mai drept, Mânat pe calea strâmtă de Sfatu-Ți Înțelept. ...La douăzeci de ani mă cercetez profund: Cât am trăit cu Domnul și cât pentru pământ? -Ajută-mă, Isuse, cu tot ce-ai pus în mine Să Te urmez mereu cu dragoste pe Tine! ~1 Septembrie 2015~