Căzut plângeam la marginea lumii,
Cu haina-nmuiată-n noroiul hidos...
Iar sufletul meu-un templu-al durerii-
Suspina plin de teama si neputincios...
Prăpastia lungă mă trăgea tot mai jos,
În negrul haotic de păcat și de zgură.
Mă zbăteam, tremurând sub veșmântul soios,
Ce avea buzunarele cusute cu ură...
Cândva, haină albă-mi dăduse Hristos
Să se vadă 'nnoirea din sufletul meu,
Dar prăpastia lumii m-a-nghițit ne-ndoios
Când drumul credinței îmi păruse mai greu.
Am lăsat arma jos- un ostaș dezertor,
Și-am ales calea largă trecând frontiere...
La-nceput orișice mi-a părut mai ușor,
Și mai dulce la gust, dar apoi, ah- ce fiere!
"Nu mai pot, nu mai știu care-i calea 'napoi!
Vreau salvare! Să mă scoată, vă rog, cineva !"
Am strigat cu ultimi puteri din noroi:
Și numai ecoul să-mi răspundă părea...
Dar deodată, Acea Mână străpunsă-n Golgota,
Mă smulse din prăpastia crudă și rece...
Iar azi, pot să cânt voios "Maranata",
Căci Isus este din nou al meu Rege!
Prin harul ceresc ce-l primesc zi de zi,
Doresc să trăiesc dedicat întru totul.
Și haina mea albă să poată vesti
Cât de bine-i să-L ai prieten pe Domnul!
Iar tu, drag creștin, ce-l slujești pe Hristos,
Să nu-ți pierzi niciodată credința!
Ci să mergi înainte luptând curajos,
O luptă pierdută nu e sfârșit, Isus îți dă biruința!
Comentarii
Trimiteți un comentariu