Căci mi-e-atât de silă de păcatul meu,
Pustiește-mi ramul de firea-nvechită
Și-așa, gol de mine, să rămân al Tău.
Mă-mpresoare vântul dulce al iubirii,
Să mă bată ploaia pocăinței sfinte,
Și să-Ți poți culege a' Neprihănirii
Și a' Mulțumirii roade înmiite.
Lasă, de vrei, toamna cu parfumu-i putred,
Să mă-mbogățească-n moarte zi de zi;
Și să-mi smulgi întruna tot ce-i rău și veșted,
Ca să pot prin Tine, Doamne, a trăi!
Și când hotărăști vremea să mă tai,
Din această toamnă, sumbră și străină,
Du-mă și pe mine, lângă Tine-n Rai,
Unde-oi fi iar verde și plin de lumină!
(Lidia Maria Bărbînță, Berlin-27 Octombrie 2016)
Comentarii
Trimiteți un comentariu